(In)suportabila fragilitate a fiintei

Exista in Africa o fragilitate a existentei si o constiinta a acestei fragilitati.

Fragilitatea existentei este deopotriva un fapt natural si istoric-uman. Fenomenele naturale sint extreme, natura refuzind parca sa ofere protectie celui care o cauta in sinul ei si, mai degraba, provocindu-l mereu sa-si testezele limitele biologice, sa-i reaminteasca neincetata-i precaritate si finitudine. Infinitul oceanului, al desertului, al savanei, al junglei, al caldurii sau al ploii reamintesc in fiecare clipa, fara ragaz, fara consolare, fara speranta sau nostalgii, ca omul e facut sa moara, ca poate muri, in orice clipa, chiar in clipa in care se simte fericit ori nepasator.

Mi se pare ca aceasta forma extrema si cvasi-imposibila de coabitare cu natura provoaca un soi de fatalism vesel printre africani. Constructiile umane nu sint facute sa dureze, oamenii stiu ca nu se pot impotrivi furiei unei naturi violente si imprevizibile. Pot doar sa pretinda ca se imprietenesc cu ea pe durata locuirii intr-un anumit fel si pentru o anumita durata.